Documentul menționează că Muzeul Național de Istorie nu ar fi făcut o evaluare riguroasă a măsurilor de securitate propuse de partea olandeză.
Analizând condițiile în care o parte din artefactele din tezaurul antic al României au fost expuse în Muzeul olandez Drents din Assen, corpul de control al prim-ministrului a constatat ”deficiențe sau lacune legislative” în ceea ce privește protejarea patrimoniului cultural, precum și ”abateri” de la respectarea cadrului juridic ce reglementează exportul temporar de bunuri culturale.
Dacă pentru asigurarea securității acestor bunuri în spații expoziționale pe teritoriul național există clare prevederi în legislația specială, nu același lucru se întâmplă când artefactele sunt expuse în afara României.
Potrivit Agerpres, în situația menționată, măsurile de securitate sunt prevăzute în contractul dintre instituția care deține bunurile (în cazul de față, Muzeul Național de Istorie a României) și instituția străină care le expune (Muzeul Drents din Assen).
Așadar, măsurile de securitate pot fi atât de stricte pe cât se înțeleg cele două părți.
Corpul de control mai menționează că măsurile de securitate agreate între Muzeul Național de Istorie și Muzeul din Assen au fost mai puțin riguroase decât cele stabilite cu ocazia expunerii artefactelor antice la Madrid și Roma, cel puțin sub aspectul asigurării pazei cu personal specializat 24h/24h.
Pe de altă parte, fostul director al MNIR, Ernest Oberländer-Târnoveanu (demis între timp), a declarat public că în contractul cu muzeul din Olanda era specificată paza permanentă cu personal specializat, pe toată durata expoziției. Amintim, la momentul furtului, la Muzeul din Assen nu se afla niciun paznic.
Raportul corpului de control mai menționează că propria analiză a MNIR privind măsurile de securitate propuse de olandezi nu a avut loc în cadrul consiliului de administrație instituit la nivelul muzeului, așa cum prevede legea.
De asemenea, valorea de asigurare a artefactelor expuse în Muzeul Drents din Assen a fost stabilită în urmă cu 14 ani, în condițiile în care această operațiune trebuia să se deruleze la intervale de 10 ani.
